Cea mai bună shaorma din Bucureşti

shaorma melissa sebastian

Lucrurile erau destul de clare pentru mine: Campionatul Mondial de Fotbal necesită bere, foarte multă bere, berea duce la apariţia unei burţi sănătoase, care-ţi conferă statutul de bărbat adevărat şi pe care te poţi scărpina cu mândrie atunci când te uiţi la meciuri, iar burta are nevoie de mâncare pentru a fi fericită.

Este ceva de genu’: Campionat Mondial de Fotbal, bere, burtă, scărpinat pe burtă, mâncare, gol Messi.

Şi pentru că tot mi s-a făcut poftă de o shaorma bună, am plecat în căutarea ei. Aşa cum romanii luau la pas Drumul Mătăsii, pentru a-şi procura ceea ce aveau nevoie, la fel şi eu am pornit pe lungul şi anevoiosul drum care duce înspre cea mai bună shaorma din Bucureşti, pe care o puteţi găsi la Melissa, în Sebastian.

Spun că acolo este cea mai bună shaorma din Bucureşti, pentru că este cea mai bună shaorma din Bucureşti. Am testat minunatul preparat, pe care unii îl consideră ca fiind dăunător sănătăţii, cam peste tot prin Capitală, inclusiv la mult-lăudatul Dristor Kebap, însă pe nicăieri nu am întâlnit o shaorma mai bună, mai gustoasă, ca la Melissa.

Nu ştiu ce pun în ea, habar nu am cum prepară sosurile, însă cert este că ingredientele sunt aranjate în aşa fel încât să-ţi îmbie gusturile, să ţi le răsfeţe, să ţi le treacă dintr-o stare stare în alta, pe tot parcursul luptei pe care o duci cu o shaorma mare. Lupta pentru a dovedi o shaorma mare de la Melissa este una aprigă, deoarece chiar este voluminoasă, nu-i doar o denumire de marketing. Preţul unei shaorme mari este de 14 lei.

Dacă v-am convins să mergeţi să cumpăraţi una, aveţi mare grijă, deoarece sunt două Melissa, despărţite de drum. Una care are shaorma bună şi una care are shaorma naşpa. Cea bună este pe dreapta, cum mergi înspre Trafic Greu, pe partea cu banca B.R.D.

Şi acum vine partea amuzantă. Cum mă tot chinuiam eu să realizez imaginea de mai sus, vine un nene de la un magazin de lângă shaormerie şi mă întreabă, cu o faţă tare mirată, de ce fac poze. Indiferent de ce-i spuneam eu, răspunsul lui era acelaşi „Păi… de ce?”. Nu o dată, nu de două, de peste cinci ori. Începusem să cred că are vreo rămurică răsucită, asta până a început să vorbească mai mult. Atunci mi-am dat seama că-i străin şi nu înţelege prea bine limba noastră.

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *