Cred ca am inceput sa o iau razna

fantome spirite strigoi iele

In urma cu vreo trei saptamani, dormeam eu linistit in camera mea si, dintr-o data, am simtit ca si cum ar mai fi cineva acolo. Stiti voi, sentimentul ala ca nu esti singur.

Dormeam cu fata inspre perete si decid sa ma intorc. Ei bine, langa patul meu plutea o chestie luminoasa, alba, care avea forma unei libelule preistorice. M-am speriat si am aruncat cu cearceaful inspre ea, in ideea de a o face sa dispara.

A disparut. M-am ridicat din pat, am aprins lumina si am luat cearceaful de pe jos, cel care era cat pe ce sa-mi darame cana de filtrare a apei, care se afla pe mobila.

Le-am povestit celor de prin casa ceea ce s-a intamplat, razand si spunand ca am inceput sa o iau razna.

Nu mi s-a mai intamplat pana atunci sa am parte de un vis care sa aiba o cat de mica legatura cu realitatea. De altfel, nici nu cred ca a avut.

Ei bine, atunci a murit bunicul meu, din partea tatalui.

Mai mult de atat, acesta a inghitit o parte din placenta cand eram mic, si, ar trebui sa se transforme in strigoi, daca este sa ne luam dupa cele spuse prin popor.

Nu cred in prostii d-astea. Atat timp cat consideri ca gandesti cat de cat, nu ai cum sa crezi in lucruri pe care nu le-a vazut nimeni, niciodata. Sau cei care spun ca le-au vazut, si cred cu tarie in ele, nu au dovezi clare care sa le sustina afirmatiile.

Atunci cand eram pusti si mergeam in vacantele de vara pe la bunicii mei, cei din partea mamei, intr-o comuna din Arges, am auzit de tot felul de lucruri ciudate.

Se spunea ca intr-o poienita unde exista si o fantana, noaptea danseaza ielele, adica niste zane. Am trecut de multe ori pe acolo, noaptea, insa nu am vazut nimic neobisnuit.

In plus, asa cum se procedeaza pe la tara, toti cei veniti pe la bunici, ne strangeam seara pe la vreo poarta unde faceam tot felul de lucruri distractive. Uneori, ne adunam pe la poarta mea, cu alte ocazii, pe la prieteni.

Au fost situatii cand a trebuit sa ma intorc singur acasa, noaptea, pentru ca toti cei care stateau pe langa mine, nu au venit si ei.

In astfel de cazuri, aveam doua posibilitati de a ma intoarce acasa: pe drumul mare, cel care trecea pe langa poiana despre care v-am scris mai sus, insa care era mai lung, si un drum mai scurt, care trecea pe langa cimitir.

Pe unde credeti ca alegeam sa ajung acasa? Evident, pe calea cea mai scurta.

Acel drum era unul ingust, din pamant, cu multe gropi si fara lumina. Cum se terminau casele, ramaneai si fara cea mai mica sursa de lumina.

In stanga era un camp mic, in dreapta era alt camp si, pe la jumatatea drumului, cimitirul.

Mergeam fara sa ma uit in stanga sau dreapta, ci doar inainte. Daca se auzea vreun sunet, era din cauza vantului sau a unor animale.

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *