Framantari personale. Ar trebui sa am mai multa grija de viata mea

Sunt anumite lucruri care ma nemultumesc, in legatura cu lucrurile pe care le fac pentru cei din jurul meu. Ar cam fi cazul sa imi vad mai mult de viata mea si mai putin de a celor din preajma mea, insa nu pot.

Laptopul meu foarte ieftin, pe care il folosesc la scris pe blog, editare video si asa mai departe, a cam inceput sa dea semne de oboseala, dupa aproape trei ani de utilizare, fiind achizitionat la inceputul anului 2015.

Se blocheaza din senin si nu mai pot sa-l deblochez, ci doar sa-l opresc din buton. Temperaturile sunt in regula, nu e de la praf, i-am pus cea mai recenta versiune de BIOS si nici nu este vorba despre o problema software, pentru ca daca era asa o rezolvam de mult timp.

Este o problema hardware, cel mai probabil, insa a iesit de multe luni din garantie si chiar daca ar mai fi, tot nu as putea sa reproduc treaba, deoarece sunt zile intregi cand nu are nimic, dupa care se blocheaza de cinci ori pe zi. Din senin, chiar si fara sa il folosesti. Cand se blocheaza, tin apasat butonul de power off, pana se inchide si il repornesc iar.

Sper sa nu mi se strice de tot, pentru ca asta mi-ar mai trebui. Calculatorul, la desktop ma refer, este vechi de cand lumea si in afara de procesor, placa de baza si RAM, am cam schimbat totul la el, de-a lungul timpului, pentru ca s-au ars: placa video, sursa, unitate DVD, HDD. Nu doar ca-i vechi si se misca foarte greu pe treburi moderne, insa mai are si niste condensatori umflati pe placa de baza si poate ceda oricand.

Acel PC este folosit, in mare parte, pentru a urmari prin HDMI pe televizorul mare, competitii sportive. Si se mai joaca tata din cand in cand pe el sau asculta muzica.

Inainte, am incercat sa-l folosesc la editare video, insa orice lucru simplu, cum ar fi taieturi, lipiri si adaugare watermark, dureaza cel putin o zi, in timp ce pe laptop, care nici el nu este pentru asa ceva, dureaza si cateva ore, in functie de marimea clipului. Nu mai spun sa corectez culori sau alte astfel de lucruri de finete, ca si pe laptop ar dura la fel de mult.

De asta, cand am fost la iMapp Bucharest 555, nu am putut sa adaug prea repede pe YouTube cele cateva filmulete.

Pe langa problema cu blocatul din senin, i s-a dus si bateria, asa cum era normal, care nu mai tine nici macar jumatate din timpul initial. Acum vad ca are 30%, ca dupa cateva secunde sa mi se inchida, deoarece a ramas fara baterie, pana sa apuc eu sa apas intrerupatorul prizei in care este bagat alimentatorul acestuia. La fel si bateriile aparatului foto, cumparat in 2014.

Din banii realizati de mine pe aici, in ultimii doi ani de zile, puteam sa-mi iau un laptop cu i7 si SSD, mult mai nimerit pentru editare video si un aparat foto profesional, insa ar fi insemnat sa-mi las tatal fara medicamente si nu aveam cum sa fac asta, mai ales ca am grija singur de el, de pe la inceputul lui 2016.

Tot ceea ce mi-am luat pentru treburile de pe blog, in ultimii doi ani de zile: un telefon Allview X2 Soul Lite, luat la promotie, de pe eMAG, anul trecut, in octombrie, de ziua mea si care a costat 450 de lei. Cu el am realizat aproape toate gameplay-urile de pe canalul de YouTube Cik.Ro; un certificat SSL de 15 dolari, pe trei ani, din cea mai ieftina sursa pentru asa ceva; un logo facut in Photoshop, pentru blog, care a costat tot vreo 15 dolari, hosting de la Web365- 150 de lei pe un an si reinnoire doua domenii .ro, cate 10 euro fiecare/an.

Cel mai rau ma deranjeaza faptul ca ma cert urat cu tata, de multe ori, deoarece tot ceea ce ii dau eu ii face rau (iarba de grau, apa alcalina, vitamina C etc) si toate lucrurile alea rele pe care le mananca el, ii fac bine. Ii spune mamei frecvent sa-i faca macaroane cu branza, lapte si mult zahar. Adica fix tot ceea ce este mai rau pentru boala lui: lactate si zahar. In plus, in cazul multor analize, valorile primului tip de diabet i-au iesit peste limita. Scapa de o treaba si da de alta, la fel de rea. I-am spus de multe ori lucrurile astea, insa nu ne-am inteles.

La nervi, i-am zis ca nu mai il ajut cu nimic, daca eu imi dau ultimul leu din buzunar pentru el, pentru ca-l iubesc si nu vreau sa-l pierd inainte de termen, iar el procedeaza asa, insa nu am putut sa ma tin de cuvant. Tot eu m-am dus la el “Hai sa luam si treaba asta”. Si el, cand eram eu copil si nu mai vorbeam pentru ca ne “certam” venea la mine sa fim iar prieteni: “Atzica (cum imi zicea el) hai sa ne impacam”.

Nici nu sunt vreo persoana rabdatoare, care sa vina sa te ia cu binisorul, pentru a face o treaba. Am prieteni care procedeaza asa, insa nu-i stilul meu. Eu sunt mai direct: Hai sa luam chestiile astea, nu ma face sa pierd timpul! “Nu, ca-mi fac rau, ca nu vreau”. Nu cred ca as putea sa fiu niciodata educator sau ceva de genu’, pentru ca nu am rabdarea necesara.

I-am zis ca oricum nervii mei sunt intinsi la maxim, din cauza situatiei, asa ca sa nu-mi mai puna piedici si sa-mi creeze presiune suplimentara, ca cedez.

Majoritatea celor care s-au operat odata cu el, inclusiv un coleg de munca, nu mai sunt printre noi. Si ei au facut o simpla operatie, nu doua dificile ca el. De asemenea, au urmat chimio si radioterapie, ca el… insa probabil deosebirea a fost facuta de toate suplimentele pe care i le-am dat eu, impreuna cu baietii de pe RST si care au facut diferenta. Si i-am dat multe, in acelasi timp, aproape tot ceea ce am gasit pe Internet, in materie de cancer. Nu stiu ce a functionat, insa el este bine acum, merge pe picioarele lui, nu-l doare nimic si, in general, cand nu ne certam, are o stare buna de spirit.

Asta inseamna ca, desi nu sunt doctor si trebuie sa apelezi mereu prima data la persoanele de specialitate, nu am facut rau cu lucrurile pe care i le-am dat.

La fel, ma intristez si cand ii spun nepotelului meu, de ani de zile, sa se apuce de Linux, sa o duca mai bine decat noi. El e un copil cuminte, care vorbeste frumos, cel putin cand este cu mine, respectuos, zambitor, modelat dupa felul meu de a fi. Ma asculta, nu ma contrazice niciodata, insa tot ca el face.

Ce mi-ar fi placut si mie cand eram mic, sa stea cineva dupa fundul meu si sa ma invete programare sau retelistica, Linux si alte astfel de lucruri. Pe vremea aia nu aveai de unde sa te informezi, deoarece la inceputul lui 90′, cand inca nu intrasem la scoala generala si ma jucam pe un ICE-Felix HC-91, cautam cu disperare cate o revista Stiinta & Tehnica, sa mai invat niste Basic. Stiam sa scriu si sa citesc pana sa intru la scoala si deja scrisesem programele care aveau cateva zeci de linii de cod in Basic si pe care le “salvam” pe un caiet, deoarece calculatorul respectiv nu avea HDD si nici nu-i pusesem unitate de discheta, asa ca totul se stergea din memoria volatila (RAM) dupa ce il inchideam. Nu mai am caietul sa vi-l arat, desi l-am cautat. Cred ca mi l-a aruncat mama.

Mai apoi, cand eram deja in scoala generala, am fost la Palatul Copiilor, din Bucuresti, cu mai multi colegi de clasa, la un profesor de informatica, pe care-l chema Cocina, sa fac un curs de informatica gratuit. Cand am vazut eu ca nu sunt jocuri, ci treburi grele de logica, scrise pe caiet, nici macar la calculator, nu m-am mai dus a doua oara.

Ce bine ar fi fost, sa ma impinga cineva de la spate si sa ma trimita acolo in continuare, ca poate acum stiam si eu programare la nivel avansat, nu la nivel de super-extra incepator.

Am zis mereu ca ar cam fi cazul sa-mi vad de viata mea, deoarece imi pierd toata tinerea ocupandu-ma mai mult de cei din jurul meu, insa nu pot sa ma abtin sa nu-i ajut, atunci cand vad eu ca au probleme, chiar daca ma las pe mine de-o parte. Bat pasul pe loc, in blog sau alte lucruri care ar putea sa imi fie de folos nu investesc mai nimic.

Daca am invatat ceva in viata asta, este sa nu fii niciodata impotriva familiei tale, ci sa incerci sa o ajuti mereu. Atat cat poti.

Glumind, cred ca intr-o alta viata am fost un catel Saint-Bernard, care vine mereu la tine cu butoiasul salvator, atunci cand ai probleme.