Îmi plac căluţii. Nici ieri, la meciul de fotbal al României, nu am putut să mă abţin să nu mângâi un cal alb şi frumos al Jandarmeriei.
Când trăiau bunicii mei din partea mamei, mai toate vacanţele de vara mi le petreceam acolo, într-o comună din Argeş.
Una din bucuriile de a ajunge la ei era şi căluţul familiei, pe numele lui Gheorghiţă. Nu era vreun cal de rasă, nici foarte mare, dar harnic, frumos şi cu o stea albă în frunte.
Îi apropiam boticul catifelat de obraz şi-i simţeam respiraţia caldă pe faţa mea. Sunt sigur că mă recunoştea de fiecare dată când veneam.
Sosirea mea însemna mai multe grăunţe, mere, mângâieri şi biciul devenea doar un obiect de decor pe căruţă.
Şi acum mă amuz când mă gândesc cum mergeam să-i duc apă în găleată, acolo unde îl duceam să pască. Când mai rămânea puţină apă, Gheorghiţă stătea ca pe ghimpi deoarece ştia că urma să-l ud cu ea, aşa că fugea de mânca pământul înainte ca eu să apuc să fac asta.
Seara veneam călare pe el până acasă.
În fiecare zi umpleam butoaiele cu apă şi mergeam la izlaz, fiecare pentru a-şi hidrata vaca, deoarece nu era altă sursă de apă prin preajmă. Nu aveţi habar ce curse puteam să facem cu ceilalţi prieteni ai noştri, veniţi şi ei pe la bunici. Când ajungeam acasă, evident că-i spuneam bunicului că-i fleaşcă de transpiraţie calul de la căldură.
Deşi mulţi aveam maşini, când venea timpul pentru târgurile de “Sfântă Mărie” şi “Sfântul Ilie”, mergeam la acestea cu ce altceva decât căruţa bunicilor. Era plină de prieteni veniţi din Bucureşti, Piteşti, Câmpulung etc
Îmi e dor şi de bunicii mei şi de Gheorghiţă.
Foto: anemoneprojectors