Meniul zilei : Picioare de broasca, laba de urs cu viermi, viermi prajiti si insecte crocante

Cam asta ar fi meniul mai putin obisnuit al zilei, despre care va voi scrie: picioare de broasca, laba de urs cu viermi, viermi albi, rumeniti si insecte crocante, pline de proteine de calitate.

Am consumat unele lucruri de care imi este sila, fara sa stiu ce sunt, insa dupa altele imi curg balele, chiar daca-s o persoana destul de siloasa atunci cand vine vorba de mancaruri exotice.

Nu sunt un om pretentios la mancare, insa am si eu, ca toata lumea, lucrurile mele preferate si alea pe care nu pot sa le suport.

Nu-mi place salata de boeuf, nu o suport. Cand eram mic si mergeam pe la zile onomastice si imi puneau salata de boeuf in fata, reuseau sa-mi strice ziua. Nu este frumos sa refuzi, insa nici sa mananci ceea ce nu-ti place, asa ca impingeam farfuria un pic in fata.

Sunt lucruri simple, dupa care iti ploua in gura, deoarece scriitorii mari sunt talentati, ca d-aia sunt mari si reusesc sa-ti faca pofta de chestii pe care le ai la indemana. Cum ar fi pateul de ficat, care era consumat cu baioneta din dotare, de unul dintre personajele cartilor de razboi ale lui Sven Hassel. Tot de acolo aflai ca nu este bine sa mergi cu matele pline la lupta, deoarece poti face septicemie, in caz ca esti ranit nasol in zona respectiva.

Sven Hassel a reusit sa-mi faca pofta de ceva atat de banal, insa nu am avut niciodata si baioneta respectiva. E mai bine asa, ca razboiul este urat, din ceea ce vedem pe Internet.

1. Am mancat picioare de broasca, fara sa stiu, la ziua unei amice, Daiana

Cand eram in liceu, ne placea atat de mult scoala, incat ne aflam mai mereu prin alte unitati de invatamant, fie ca discutam despre Vulcan, sau cum se numeste acum, sau altele mai din buricul targului.

In Vulcan aveam niste prietene pe care le cunoscusem cand ne dadeam cu sania in Parcul Carol, iar prin Cervantes mergeam la o fata, Ana, prietena tovarasului meu cel mai bun, colega cu mine la sala de arte martiale din Salajan.

In timp ce noi muream pe la antrenamente, deoarece erau foarte dure, nu aveai voie sa te opresti din acele mici sarituri din Tae Kwon Do, pret de o ora si ceva, din doua, dupa ce terminai incalzirea, prietenul meu dormea pe saltelele din sala. El venea pe acolo doar pentru Ana, prietena lui, varul acestuia fiind unul dintre cei doi instructori, centura neagra si doi dani.

De asta nu am mai continuat la vreo sala de karate, fiindca nu am mai gasit ceva la fel de dur. Majoritatea erau „Hai sa miscam o manuta, hai sa facem o proiectie” iar chestiile astea pe mine ma plictisesc. La noi era un antrenament foarte greu, iar fetele cereau voie sa mearga la toaleta, pentru un moment de respiro, in timp ce noi, baietii, scoteam pe afara limba de un cot. Aveai voie o singura data pe antrenament sa mergi la toaleta, insa era indicat sa nu ceri voie, deoarece priviri deranjate erau atintite asupra ta. Daca intarziai la antrenament, salutai sala, dupa care mergeai pe varfuri si te asezai ultimul in rand, cu toate ca eram pusi in ordine, in functie de ceea ce stiam. Nu deranjai, sa te duci unde iti este locul. Disciplina, fara „ha,ha,ha” si „hi,hi,hi” la antrenamente. Dupa, mergeam impreuna la terasa si eram foarte buni prieteni.

Te simteai tare bine dupa antrenamentul acela dificil, deoarece corpul elibera substantele fericirii, exact ca atunci cand consumi ardei iute sau ciocolata neagra. Eram slab precum o scobitoare, fiindca de dimineata plecam la liceu, dupa la scoala de soferi, mai apoi in cealalta parte a Bucurestiului, la antrenamente si mai ajungeam frant, seara, la 9 acasa, timp in care mancam un covrig sau o banana, daca aveam bani.

Prin Ana am cunoscut-o pe Daiana, o colega de clasa din Cervantes. Daiana, scris asa cum se aude, dupa printesa, insa mult mai frumoasa decat ea. Un chip cu trasaturi ca al Angelinei Jolie, foarte apropiat de ceea ce multi intelegem prin „perfectiune”. Doar ca ea avea ochi albastri si par blond, lung. V-as pune poza, sa intelegeti mai bine, dar e aiurea fara acordul ei.

Daiana m-a invitat la ziua ei. Invitatie asa cum trebuie, tiparita, ca la nunta. Ca ma si intrebam daca merg la o zi onomastica sau la nunta. Chestii de zona buna a Capitalei, nu ca la noi, la periferie. La noi, era ceva de genul „Hai sa lipim niste bani, sa dam un bairam. Te bagi?”.

Sa nu merg singur, l-am luat si pe prietenul meu bun, pe Marius, ca doar eram ca fratii siamezi. Prietena lui nu a fost, parca intre ele nu se intelegeau asa bine.

Era o casa mare, d-aia nationalizata, tot in zona buna a Bucurestiului. Camere generoase, una unde sa dansam, una unde sa mancam, una unde am facut poze.

La ceva timp dupa ce am fost la respectiva zi de nastere, Marius m-a intrebat daca mi-au placut picioarele de broasca pe care le-am consumat.

Picioare de broasca?????

Ntz, n-am mancat asa ceva!

De fapt, da. Eu am crezut ca sunt aripioare de pui, trecute prin ceva ou. Sunt o persoana mereu cu capul in nori si, oricum, cine se duce la o petrecere sa manance? Luasem si eu cateva.

Mi-a fost sila mult timp, deoarece nu mi-am dorit niciodata sa mananc picioare de broasca si nici nu voi mai manca. Voi avea grija sa intreb „Ce-i aia?” cand nu sunt sigur de ceva.

Sa ma ierte Little Bro(scuta) Bubu, ca i-am mancat fratiorii. Nu imi e pofta de asa ceva, sau de paciorutele lui alea grasute si de rata, din spate. Bubu este cam gras, pentru ca-i iese carnita aia alba in afara, pe langa picioare. Nu mai are loc in cochilie.

Bine, cu putin usturoi, parca Bubu ar fi delicios… 😀

picioare si codita broasca testoasa de florida

2. As manca laba de urs cu viermi sau viermi prajiti si insecte crocante

Cat sunt eu de silos, tot scriitorii aia uriasi au reusit sa-mi faca pofta de tot felul de lucruri ciudate. Sau imaginile de pe Internet, cu lucruri care pentru unii par gretoase, insa mie-mi ploua in gura cand le vad.

Karl May, in cartile sale cu si despre Winnetou si Old Shatterhand scria despre prerie si indieni care calaresc mai in spate pe cal, fata de europeni, deci si urmele lasate de cabaline erau diferite. Astfel, iti puteai da seama cine a trecut pe acolo. Amerindian sau nu.

Are dreptate: la bunicii mei, cand imi aduceam calutul acasa din locul unde era priponit sa pasca, mereu calaream chiar langa picioarele din fata. Veneam la trap usor cu el, deoarece fara sa este cam nasol pentru baieti. Imi era mereu frica sa nu cad, cand treceam prin sant cu el. Avea el grija sa paseasca usor, deoarece caii sunt foarte inteligenti. Am calarit si cu sa, deoarece facusem rost de una, insa nu pentru mult timp, fiindca bunicul a zis ca-i grea pentru el si nu ne-a mai lasat. Adevarul ca este grea o sa, avea ceva metal pe sub piele, insa nu-i face nimic rau unui cal, fiind realizata special pentru asa ceva.

Tot pe acolo, prin cartile lui Karl May, lumea consuma foarte multa carne de bizon. Neavand alte chestii necesare, carnea de bizon era consumata cu kilogramele, insa reprezenta ceva „basic”.

Adevarata delicatesa era laba de urs, ingropata in pamant, pana ce viermii o fragezeau si care era scoasa si prajita. Doamne, ce pofta mi-a facut de asa ceva! Nu ca as avea eu ceva cu ursii, sa fie omorati, deoarece sunt impotriva celor care vaneaza de placere. Inteleg sa vanezi animale pentru a supravietui, cum sunt oamenii aia din Alaska, pe care ii vedem pe Discovery si care traiesc in frig, deci au nevoie de calorii multe, insa nu si de placere.

Imi e pofta si cand vad acei viermi mari, albi, prin Africa, rumeniti pe jaratic. Cred ca sunt crocanti, gustosi si buni.

Crocante cred ca sunt si acele insecte, prajite si vandute la sac, tot prin zonele alea. Insectele sunt surse foarte bune de proteine. Proteine de calitate.

Cam astea sunt lucrurile „exotice” pe care le-am mancat fara sa stiu sau dupa care poftesc.

In rest, mancare traditionala romaneasca, pentru ca-i buna.

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

6 comentarii

  1. Mei da’ Angelina Holie aia e bruneta si cu ochi negri asea…

    • Ma refeream strict la trasaturile fetei Angelinei, care are un chip „sculptat” de Mama Natura cat mai aproape de perfectiune. Nu la culoarea ochilor sau a parului.

      Imi cer scuze daca am produs confuzie, din cauza faptului ca exprimarea mea este uneori greoaie si ineficienta. Dam cu guma si modificam.

      PS: E-mail si IP. I LOL’d. 😀

  2. IP e chiar pe bune, io-s in Costa Rica demultisor.

    • Mircea, am uitat sa te intreb: Cum se incarca blogul meu din Coasta Bogata? Ca n-am nici un VPN de acolo, sa incerc.

      Te invidiez un pic, pentru ca dupa ce am citit cartea „Jurassic Park” prin scoala generala, gandurile m-au purtat des pe acolo.

      Daca imi ziceai ca si e-mailul este pe bune, ma ridicam solemn in picioare si incepeam sa intonez „The Star-Spangled Banner”. 😀

      Misto site ai. Imi place treaba cu alt articol, la fiecare refresh. 🙂

  3. Apai plm, daca e mai citesc prin email pe la trump pe-acolo, da-n general mi-e lene ca-s numa’ cacaturi.

    Altfel cum sa se incarce, la fel ca peste tot. Stii versu’ ala, „cum e peste tot ?”. Uite http://p.bvulpes.com/pastes/1cDIV/?raw=true

    Ala cu crocodilii l-ai vazut ? Chiar Jurassic Park pe-aici, erau sa-mi mince puta intr-o noapte asea.

    • Dupa cum ziceam: trimit mica mea invidie inspre tine, ca stai in locuri mereu cu verdeata si crocodili, unde am vrut si eu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *