Mereu mi-am dorit sa ajung politist, insa nu a fost sa fie

Mereu mi-am dorit sa ajung politist, insa nu a fost sa fie

Atunci cand suntem mici, cu totii ne dorim sa ajungem cate ceva. Nu cred ca era nimeni inainte care sa vrea sa devina freelancer sau blogger, pentru ca inca nu se stia despre asa ceva si nici nu exista in tara noastra tehnologia necesara.

Unii doreau sa fie doctori, altii fotbalisti, ingineri si asa mai departe.

Eu imi doream sa ajung politist, pentru ca mergeam mai mereu pe la bunicii mei si il vedeam pe fratele mamei, unchiul meu, care practica aceasta meserie. Rudele noastre din Arges mereu ne-au fost cele mai apropiate, iar unchiul meu mereu a tinut si tine la mine.

Pentru mine era un fel de super-erou, iar cand eram copil si ajungea si el pe la bunicii mei, mereu ii luam palaria si o purtam si eu.

Poate chiar ca era un fel de super-erou, deoarece a fost nevoit sa indure multe lucruri pana a ajuns sa devina ceea ce si-a dorit, aici referindu-ma la bataile incasate de la bunicul meu, cel care voia ca baiatul lui sa se faca sudor.

Ce naiba atat de multa carte? Sa mai lase cartea aia si sa munceasca. La tara este cu munca fizica foarte multa, iar daca nu muncesti cot la cot cu restul oamenilor, nu esti vazut prea bine.

Unchiul meu muncea si ca sudor, insa, din ceea ce mi-a spus mama, urla de durere atunci cand il prindea flama.

Trecand peste bataile multe primite din partea bunicului meu, care avea si unele probleme cu bautura, asa cam cum au toti cei care locuiesc la tara si sunt nevoiti sa practice munci grele, batai din care il scapa saraca bunica mea, ea fiind cea care urma la rand, unchiul meu a reusit sa intre la scoala de politie, fiind si sef de promotie.

Facand o mica paranteza, imi pare atat de bine ca parintii meu nu au avut niciodata aceasta problema cu bautura, deoarece imi sunt de ajuns lucrurile pe care le-am vazut de-a lungul timpului in vacantele de vara petrecute la bunicii mei. Daca pe mine nu m-a batut absolut niciodata bunicul, indiferent de cat de beat a fost, si tinea la mine ca la ochii din cap, bunica si-o incasa mereu atunci cand el intrecea masura cu bautura. Si o intrecea mai mereu, din pacate. Cu toate astea, imi este atat de dor de ei, pentru ca in afara de parintii mei sunt singurele persoane care au tinut cu adevarat, din tot sufletul, la mine.

Revenind la ceea ce va scriam mai sus, unchiul meu lua bursa de merit, iar toti banii pe care ii primea acolo i-i trimitea mamei, pentru a putea face liceul.

A plecat foarte de jos, dintr-o familie cu foarte putine resurse materiale si a reusit sa se descurce singur. Nu a avut cine sa-l ajute cu nimic.

Si in meserie la fel, de la sef de post, pana la seful Politiei Rurale Arges, adica avea in subordine aproape toate posturile de politie din judetul respectiv, iar cand seful Inspectoratului de Politie pleca in concediu, il lasa pe el in locul lui, deoarece avea incredere in acesta.

Probabil, multi dintre voi atunci cand auziti de politia acelui judet, va ganditi la scandalul cu permisele de conducere si asa mai departe. Nu este cazul, deoarece nu toti politistii sunt corupti, unchiul meu primind porecla de „Terminatorul” din partea colegilor sai, deoarece era un om corect, caruia nu-i puteai da niciodata bani pentru a te favoriza cu vreun lucru.

Cea mai buna dovada ca nu a fost un politist corupt, este chiar averea lui. S-a pensionat de ceva ani, iar toate bunurile acestuia adunate de-a lungul timpului sunt apartamentul luat pe timpul comunistilor si un Logan achizitionat in rate.

In rest, nu are nimic altceva. Nu are vile sau lucruri de genul si nici nu a trait niciodata in lux. Desigur, avand salariu mare, a dus-o bine mereu, insa nu la modul extravagant.

Datorita acestor lucruri, datorita corectitudinii sale, ambitiei de care a dat dovada, unchiul meu a reprezentat mereu pentru mine un model in viata, pe care am incercat sa-l urmez.

Din pacate, nu am reusit, oricat de mult am incercat. Parca m-am afundat in probleme din ce in ce mai rau si, in loc sa evoluez, am involuat, din toate punctele de vedere.

Si totul a inceput cu faptul ca nu am reusit sa intru la Liceul de Politie din Ploiesti.

Am trecut prin toate acele lucruri pana am ajuns acolo, adica tot felul de examene medicale, inclusiv dezbracat in fundul gol si aici si in Ploiesti, lucruri de care imi era rusine, fiind copil, testare psihologica, venit politist acasa pentru a discuta cu mine si vecinii si asa mai departe, pentru intocmirea dosarului.

Nu am reusit sa trec de probele fizice, mai precis de tractiunile la bara, fiind mic, grasut si fara putere, crescut cu multa ciorba si margarina. Nici nu am mai ajuns la probele scrise si poate ca-i mai bine ca s-a intamplat asa, deoarece altfel nu mai reuseam nici sa intru la un liceu decent, asa cum a patit un coleg de clasa care a mers cu mine atunci, el fiind eliminat la teorie.

Mi-am luat un pic revansa cu probele fizice in liceu, atunci cand am luat 10 la sport, in cadrul Bacalaureatului, inaintea sportivilor de performanta ai liceului, cei mai multi fotbalisti, care se chinuiau sa faca trei flotari. Pe mine a fost nevoit sa ma opreasca examinatorul, deoarece trecusem peste limita maxima ceruta. Si conditia mea fizica era alta, avand in spate ceva luni de karate, de Taekwondo.

Mai tarziu, cand am mai incercat iar, nu am putut din cauza inaltimii, care pentru liceu fusese la limita, dar in regula nu si pentru mai departe.

Si uite asa nu am putut niciodata sa ajung ceea ce mi-am dorit, acest lucru fiind trecut la categoria marilor esecuri ale vietii mele.

Multi nu au inteles niciodata si nu inteleg de ce mi-am dorit sa ajung politist, pentru ca mereu cand afirm asta imi este adresata intrebarea „Pai… voiai sa te frece aia la cap non-stop?”.

Si poate ca au dreptate, deoarece imi aduc aminte de o discutie avuta cu unchiul meu, atunci cand venise in satul bunicilor sa ancheteze cum fusese folosita munitia de catre seful de post, atunci cand acesta a tras niste focuri in aer, pentru a reusi sa-i desparta pe unii care se luasera la bataie pe acolo. Stiti voi, pe la tara sportul preferat este mersul la caminul cultural al satului, care intre timp devenise discoteca si luatul la bataie, pentru ca altceva nu prea ai ce sa faci pe acolo.

Atunci, unchiul meu m-a privit in ochi si mi-a spus cu amaraciune „Aici este viata adevarata, ca sef de post, pentru ca nu te bate nimeni la cap. Cu cat avansezi mai mult, cu atat raspunderea este mai mare, la fel si problemele”.

Legat de faptul ca meseria de politist este una extrem de solicitanta si poate ca nu mi s-ar fi potrivit sau nu as fi facut fata, imi vine in minte si situatia unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, care este politist la Capitala.

Dupa ce s-a chinuit pe bancile Academiei de Politie, la fel se intampla si acum. Cand mai iesim la o bere in weekend, il vad cat de obosit este, deoarece munceste extrem de mult. Aproape in fiecare zi peste program, iar uneori este chemat si de acasa.

Cand a fost treaba cu incendiul de la Colectiv, iar munca non-stop si tot asa. Uneori, ne este greu sa ne vedem pentru ca nu are timp absolut deloc.

Poate nu era o meserie atat de frumoasa sau potrivita pentru mine, insa asta nu inseamna ca nu voi trai mereu cu regretul faptului ca nu am apucat sa o „gust”.

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *