Miliţienii de ieri, versus poliţiştii zilelor noastre

dacia duster politie

Vă spuneam zilele trecute, când discutam despre politică, despre faptul că oamenii tind să-şi amintească mult mai uşor întâmplările neplăcute din viaţa lor, decât pe cele pozitive. Despre o astfel de întâmplare vreau să vă povestesc şi eu astăzi.

Se întâmpla pe la începutul anilor 90, pe vremea când eram copil. Mă aflam la Policlinica Malcoci, împreună cu mama, la cabinetul de stomatologie, aşteptând să ne vină rândul.

Între timp, apare şi un nene cam beat, care avea şi el probleme tot cu dinţii. Venise împreună cu fiul lui, tot un puşti, la fel ca mine, şi un pepene uriaş, pe care dorea să-l ofere cadrelor medicale.

Omul părea a fi venit de la ţară, după cum era îmbrăcat şi neavând stare, din cauza alcoolului consumat în exces, tot deschidea uşa cabinetului medical, zâmbind şi spunând că le va oferi acel pepene, dacă îl vor primi mai repede.

Nu era genul acela de beţiv agresiv, de care să îţi fie frică, din contră. Nu m-am simţit nici o clipă că aş fi în pericol, ci mi se părea amuzantă toată treaba.

Până la urmă, apare un miliţian, transformat între timp în poliţist, chemat, cel mai probabil, de cei care au fost deranjaţi de insistenţele beţivului nostru. Un miliţian pe cât de înalt, pe atât de lat şi cu mâna grea.

Nu a stat la discuţii cu beţivul, ci i-a dat direct o palmă. A fost de ajuns pentru a-l face să cadă peste mesele de pe lângă el şi, mai apoi, pe jos, fiindcă oricum îşi menţinea cu greu echilibrul şi fără a fi ajutat să şi-l piardă.

Pepenele s-a spart şi s-a împrăştiat peste tot, iar, de frică, băiatul lui a fugit.

Dacă până atunci vă spusesem că nu-mi fusese teamă, acţiunile miliţianului au avut darul de a mă face să-mi fie frică. Dacă deranja, ar fi putut să-l ia pur şi simplu de acolo şi să-l amendeze, nu să-l bată. Acea căzătură pe jos, putea să-l omoare foarte uşor.

Când vine vorba despre mine, nu am avut niciodată probleme grave cu poliţia. De fapt, de-a lungul existenţei mele, am avut parte de un singur incident mai neplăcut, în legătură cu poliţiştii.

Aveam 18 ani şi am plecat cu maşina, împreună cu mai mulţi prieteni, la un coleg de liceu, din Bragadiru.

Ploaie torenţială, noapte, uliţă îngustă, din pământ, beznă, aşa că am parcat cam pe mijlocul drumului, de teamă de a nu intra în şanţ. Între timp, a trecut pe acolo clasicul ARO al miliţienilor, iar unul dintre aceştia, nervos că nu are loc să treacă, mi-a spus un simpatic „Mişcă, bă, în p**a mea maşina!”. Eu am mutat-o, miliţienii au trecut şi totul a revenit la normal.

După acest mic incident, am avut de a face doar cu poliţişti, nu cu miliţieni şi vă spuneam că am scăpat de multe amenzi rutiere, doar fiindcă am vorbit frumos cu ei, aşa cum fac mereu.

Poliţiştii zilelor noastre, şi aici mă refer la cei care au absolvit Academia de Poliţie, sunt persoane ştiutoare de carte şi cu bun-simţ, în marea lor majoritate.

Aceştia nu mai bat pe nimeni. Nu ei. Când mai au loc evenimente neplăcute şi vreun maimuţoi cere bătaie, prin felul în care se comportă, asta însemnând că-i ameninţă, îi scuipă şi aşa mai departe, agenţii sunt cei care fac treaba murdară.

Teoretic, nimeni nu are voie şi dreptul să bată pe nimeni. Asta s-ar întâmpla într-o societate educată şi perfectă. Practic, unii nu înţeleg decât de bătaie. Mi-au ajuns pe la urechi poveşti despre cum ofiţerul îi vorbea frumos, iar maimuţoiul îl înjura şi ameninţa fără încetare, chiar în secţie, asta până când a venit un agent şi i-a plasat maimuţoiului o palmă atât de eficientă, încât s-a mai auzit doar un „Gata, şefu’!”.

În concluzie, în zilele noastre nu mai există în sistem atât de mulţi miliţieni, aceştia fiind într-o minoritate aflată pe cale de dispariţie. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, nu o să-ţi facă nimeni nimic, atât timp cât nu te comporţi precum cel descris un pic mai sus.

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *