Supercupa Turciei: Fenerbahçe – Galatasaray: 3-2 (penalty)

galerie fenerbahce torte

Ieri m-am uitat la Supercupa Turciei, dintre Fenerbahçe şi Galatasaray. Rău am făcut! Iniţial nu doream să văd acest meci, însă o voce mi-a spus „Va fi un joc frumos!”. Nu era o voce din capul meu, pentru că pe alea am reuşit să le potolesc, ci una cât se poate de reală şi microbistă.

În regulă, am zis să văd meciul, fiindcă era vorba de două cluburi bune, care investesc mult în aducerea unor jucători de mare valoare. Am văzut partida, însă fotbalul a lipsit cu desăvârşire. Nu ştiu dacă a fost din cauza faptului că ambele formaţii sunt bune şi a existat un echilibru atât de mare, încât să nu reuşească nici măcar una dintre ele să înscrie în timpul regulamentar de joc. Nici în cele două reprize de prelungiri suplimentare, aşa că s-a ajuns la lovituri de la 11 metri. Şi aici lucrurile au fost destul de stranii, fiindcă nu am mai văzut niciodată 5 lovituri consecutive ratate. Trebuie să fie şi ăsta vreun record negativ.

Până la urmă, cei care au câştigat Supercupa Turciei, au fost jucătorii lui Fenerbahçe. Nu aş putea spune că într-un mod meritat, ci, mai degrabă, norocos.

Dacă despre fotbal nu prea poţi scrie multe, pentru că meciul a fost atât de plicticos, încât îmi doream să se termine cât mai repede, ai multe alte lucruri pe care poţi să le dezvolţi. Unul dintre ele ar fi prestaţia arbitrului turc Mustafa Abitoglu, care a luat nenumărate decizii ce nu aveau nici o legătură cu realitatea, încât începusem să mă întreb dacă nu cumva arbitrează după nişte regulamente inventate de el. Nu cred că mi-a mai fost dat să văd un arbitru atât de slab, care să ia atât de multe decizii proaste, de ambele părţi.

Arbitrajul a fost cum a fost, însă ochii mi-au fost furaţi de către atmosfera de pe stadion, „spectacolul” oferit de cele două galerii fiind unul unic. Se ştie că suporterii turci sunt fanatici, însă una este să-ţi încurajezi echipa cu ardoare şi alta să transformi un stadion în câmp de luptă. Îmi place să văd două galerii care cânta cu patimă tot meciul, care aprind torţe fără să le arunce înspre alţi spectatori sau pe teren, care fac un spectacol potrivit unui meci mare.

Nu asta s-a întâmplat pe stadionul Mayis. Fanii aruncau înspre teren cu tot ceea ce puteau, în special cu foarte multe sticle cu apă. Ambii portari aveau pe lângă ei atât de multe sticle cu apă, că-şi puteau deschide foarte uşor câteva magazine sau nişte corturi de prim ajutor, precum cele pe care le vedem la tot pasul prin Bucureşti.

cort prim ajutor Bucuresti

Şi când mă gândesc la faptul că pe tatăl meu nu l-au lăsat să intre pe Arena Naţională cu sticla de apă a nepoţelului, pe care, evident, nu avea de gând să o arunce pe teren, nu pot să nu mă întreb cum suporterii lor şi ai noştri, introduc pe stadion tot felul de materiale explozibile. Fanii turci, pe lângă torţe şi sticle cu apă, au aruncat pe suprafaţa de joc şi nişte petarde, care dacă se aud atât de tare la televizor, îmi închipui că la faţa locului nu prea a fost bine de jucătorii şi arbitrii pe lângă care au căzut.

După ce că am văzut un meci incredibil de plicticos, a mai fost oprit şi vreun sfert de oră din cauza acelor evenimente, deci chinul s-a prelungit.

Până la urmă s-a terminat, fiindcă toate lucrurile au un final, chiar şi cele mai neplăcute.

Foto: Fenerbahce – Facebook

Da-i share pe:
TwitterFacebookGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *